Se afișează postările cu eticheta depresie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta depresie. Afișați toate postările

sâmbătă, 25 iunie 2022

 Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Am început cu jurnalul meu pe la 12 ani, unde îmi așterneam toate gândurile... despre cum îl urăsc pe tata că e beat și fugim mereu la mamaia, despre Nenei, despre școală și cum doar profesorii mei erau martori la capacitățile mele, despre certurile cu soră-mea, despre ura maică-mii și modul cum se comporta cu mine, despre frica că mă lasă în urmă, până la primele sentimente trezite când mi-a plăcut de vreun băiat și timiditatea mea de a spune ceva. Nu prea avem cu cine să vorbesc și așa am ales să scriu. A fost modalitatea mea de a vorbi, cu mine ... cu Dumnezeu. Apoi, după o experiență la franceză, când, sătulă ca toți să copieze tema de la mine, într-o zi, nu mi-am făcut-o. Oh, dar o făcusem... în cap. Și șocul tuturor că nu mi-am făcut tema... a fost ceva maxim. Cum nimeni nu avea tema făcută, bineînțeles că eu, „eleva de „10”, trebuia să o aibă. Și atunci am mărturisit că nu o am pe caiet, dar o am în cap. Am luat 10, evident. De atunci... am învățat să „scriu” în cap, să-mi umplu mintea cu zeci de pagini, în mii și milioane de volume... aranjate teoretic frumos pe rafturi, pe ani, zile, secțiuni clare și specifice. Realitatea însă, este că e fals. Practic, toate paginile sunt desprinse din cărți și fiecare zboară pe unde apucă. E haos, dar e haosul meu, pe care încă îl gestionez, în încercarea de a face curat, să fie totul perfect. Dar... nimic nu e perfect. Sau e, așa cum e... trebuie doar să ai ochi să vezi dincolo...  

Nu știu dacă mi s-a întâmplat ceva bun vreodată în viață, în termeni lumești. O copilărie pe care încerc să o șterg din memorie, încercând să șterg odată cu amintirile și tot ce m-a rănit sau a fost greșit înțeles de mintea mea, care a căutat mereu răspunsuri, simțindu-se diferită, nedreptățită, abuzată, umilită, batjocorită, dar niciodată fără speranță. Foarte târziu am realizat că speranța mea, greșit interpretată, mă făcea să trec peste fiecare situație în care eram în suferință cu viteza luminii, zicându-mi că trece, că o să fie bine, că mă așteaptă ceva bun. Dar, subconștientul nu funcționează așa. Creează tipare și programe, pe care și le înrădăcinează atât de adânc, încât nu ești conștient de ele, de aia e și subconștient. Și ajungi după ani de suferință pe fast forward, repetat și iar repetat, să aduni toate acele suferințe, care ies la suprafață la un moment dar, că nu mai au loc în miile de pagini. E „noaptea aia neagră a sufletului”, perioada aia în care treci sau nu testul.

Speranța mea, aia bună, m-a făcut să-mi doresc să aleg ca fiecare relație pe care am avut-o să fie una pentru totdeauna. Citisem că femeile își aleg inconștient bărbații bazat pe relația pe care au avut-o cu tatăl fiecăreia. Așa că, am evitat mereu bărbații cărora le plăcea băutura. Să pot să îmi întemeiez o familie, să am una frumoasă și nu proiectată pe tiparele din copilăria pe care încerc să o uit. A funcționat cumva și m-am îndrăgostit de persoane care nu erau ca tata. În schimb, nu m-am gândit niciodată că există și tiparele de la mamă. Oh, cu siguranță nu am prevăzut asta niciodată, încă reușesc să mă surprind.

Dacă fiecare relație pe care am început-o, a fost că „m-am îndrăgostit” și așa a început, cu tine a fost total diferit. Cu tine a fost totul diferit, încă din prima zi, respectiv noapte. Nu m-am îndrăgostit de tine deloc imediat și am spus că e momentul perfect să nu mă mai grăbesc, să iau lucrurile pe rând, să-mi dau timp, chiar dacă adevărul este că nu îmi doream o relație, ținând cont de faptul că aveam atâtea probleme, atâtea dureri, atâtea suferințe pe fast-forward. M-ai făcut să mă simt în siguranță, din prima clipă când te-am văzut și mi-a fost suficient. Pentru că nici în cea mai lungă relație pe care am avut-o, nu am avut acel sentiment, pe care l-am avut cu tine, unul prețios și neîntâlnit de mine cu cineva. De a mă simți protejată și ... în siguranță. Of... și nu am înțeles de ce s-a întâmplat așa, pentru că în următoarele zile după ce te-am cunoscut, am realizat. Era acel sentiment că nimic nu mă poate răni, sentiment pe care doar rugăciunea mea de plângere în discuțiile mele cu Dumnezeu mi-l aducea. Și ai venit tu... și l-am simțit cu tine. Știu că am mai discutat despre faptul că nu m-am îndrăgostit imediat de tine, dar nu cred că ți-am spus niciodată de ce am continuat, când puteam să nu o fac.

Cumva... am început să te iubesc. Am început să te iubesc pentru că totul părea atât de ușor cu tine, și, fără să știi, îmi dădeai energie, îmi dădeai speranță și putere că pot face orice și că pot să-mi rezolv toate problemele. Mi-ai dat curajul de a-mi da demisia, mi-ai dat ocazia să te aleg pe tine și să renunț la persoanele pe care le-am crezut mereu „familie”. Ai reînviat tacit în mine sentimentul că pot, că exist, că merit, că nu mai am de ce să mă simt nesigură pe mine, slabă, urâtă sau josnică sau demnă de judecată și batjocură pentru tot ce făcusem vreodată în viața mea. Și a fost bine. A fost bine când aveam 5 lei pe card să ne luăm 2 sucuri de la Lidl. A fost bine... s-a simțit bine, sufletul meu, deși copleșit, cu griji și stres pe care nu îl pot descrie... s-a simțit în siguranță, s-a simțit acasă... cu sufletul tău. E trist și dureros că s-a terminat. A fost un vis frumos... pentru care am plătit un „preț prea scump”, pe care nu mi l-am permis.


duminică, 19 iunie 2022

Scenariul 4. Cal invizibil- 5 Secunde

Mă simt datoare cu un mic „sinopsis” al cărții. Am început această carte cu scopul de a pune pe „hârtie” ce simt, să mă eliberez. Cumva mi-a dat puterea să mă revolt prin „Natalia” și de ce nu, să vindec, atât cât am putut. Cred că îmi doresc ca pentru oricine o va citi, să îndrăznească măcar să spere că viața e mai mult decât atât. Refuz cu vehemență să cred că venim pe pământ să fim nefericiți, să ne alimentăm cu suferință, să preluăm concepții greșite și eronate că viața e o luptă și trebuie să răzbim. Dacă nu e așa? Totodată, mi-aș dori ca la finalul cărții, oricine o va citi, să se vindece, să spere, să iubească, să ierte, conștientizând și altceva, prin experiențele descrise. De asemenea, îmi doresc să aduc bucurie, prin glumele, aluziile și joculețele presărate cu amuzament. Nu în ultimul rând, îmi doresc ca fiecare să aibă curaj să își înceapă propria aventură. 

Primul capitol al cărții, intitulat „Depresia”, debutează cu gânduri, frământări și episoade marcante din copilăria și viața Nataliei, în vârstă de 30 ani, care realizează că a fost și este nefericită, însă simte că a ajuns la capătul puterilor, motiv pentru care decide să pornească într-o aventură, în căutarea fericirii, alături de un alt gând, acela de a se îndrăgosti. Este conștientă că trebuie să schimbe ceva, dar nu știe de unde să înceapă, ducând în paralel o luptă dură cu ea și mintea ei, care nu se oprește din gândit și creat scenarii. Prietena ei, Mara, observă zbuciumul ei, astfel că într-o zi o sună și îi oferă cadou participarea la un curs, care ar putea să o ajute în aventura ei. Ajunsă la curs, Natalia descrie într-o manieră analitică și compulsivă tot ce gândește, trăirile ei și reticența către deschiderea unei altfel de viziuni asupra spiritualității. Ajunsă acolo, începe să conștientizeze că viața ei poate fi schimbată și că trebuie să învețe doar cum să se iubească pe sine și să ierte, dintr-o perspectivă divină. Descoperă că oamenii pot fi capabili de lucruri pe care nu și le-a imaginat vreodată, cum ar fi să se vindece, să își recupereze fragmente de suflet sau să vorbească cu îngerii. Se apropie de Petru, despre care află în starea de meditație că tatăl lui s-a sinucis. Capitolul se încheie cu ea deschizându-și inima în fața lui. 

Al doilea capitol, denumit „Aventura”, prezintă apropierea Nataliei de Petru și povestea lor de dragoste, desprinsă din basme. Aceasta realizează că persoanele pe care le-a judecat la curs aveau să îi devină prieteni, alături de care și ea și Petru trăiesc momente unice, amuzante, de iubire. Petru se mulează perfect pe paranoia Nataliei, care se deschide în fața ei, povestindu-i despre viața și traumele lui. Acesta începe să o iubească cu adevărat, incitându-i în același timp și mintea, prin diferite jocuri psihice. După ce petrec câteva zile extraordinare împreună în Austria, în Natalia se naște o altă luptă interioară. Capitolul se încheie cu decizia acesteia de a se despărți de Petru, căruia nu are ce să îi reproșeze. Această decizie pornește dintr-o percepție greșită asupra viziunii acesteia despre credință și Dumnezeu.

Ultimul capitol, intitulat „Revolta” continuă cu biciuirea Nataliei și imposibilitatea de a înțelege scopuri și înțelesuri profunde ale vieții, ale fericirii adevărate și iubirii, motiv pentru care decide să meargă la partea a doua a cursului. Acolo, are parte de anumite revelații și realizează că îl iubește pe Petru și asta nu înseamnă că renunță la Dumnezeu. Petru în schimb dispare, întristat că nu are cum să o ajute pe Natalia. Tot în acest capitol, Mihai, cel mai bun prieten al acestuia, apelează la Natalia pentru a-l găsi. Amândoi pornesc în Austria, inclusiv cu gânduri că Petru ar putea face ceva necugetat. Deși se regăsesc, Natalia nu apucă să își verbalizeze iubirea, întrucât ceva tragic se întâmplă. Atunci, Natalia îndrăznește să se ridice împotriva lui Dumnezeu, să se revolte. Finalul este deschis, șocant aș spune, arătând de fapt ce este înăuntrul Nataliei ascuns și ce a fost întotdeauna, dar care nu a putut fi manifestat niciodată din cauza gândurilor și analizelor veșnice, care au îndepărtat-o de la adevăratul răspuns al aventurii ei. 

Cartea, al carei cost este de 55 lei, poate fi comandata de pe site-ul Librăriei Coresi sau direct de la autor, accesând butonul „Mesaj”, dacă cineva dorește să primească cartea cu un mesaj personalizat, special și dedicat de la mine, pe WhatsApp sau pagina personala, Simona Vitizov. Mulțumesc!



  Recenzie „Scenariul 4. Cal invizibil – 5 secunde” de Simona Vitizov de  Adriana Ionescu  |  iul. 12, 2022  |  Beletristică ,  Dragoste ,  ...